Paul Gilbert nu mai este de multa vreme doar “chitaristul de la Mr. Big”, el reusind sa-si dezvolte un stil aparte, poate influentat in anumite zone, dar in mod cert influent. Tocmai de aceea un concert al lui, desi nu primul pe-aici, reprezinta oricand o atractie, mai ales ca Eric Martin concertase si el la Bucuresti, cu numai 2 zile inainte.
La ora la care am ajuns la Hard Rock Cafe, am gasit un club destul de plin. Poate nu chiar conform asteptarilor, dar am inceput de ceva vreme sa nu mai numar spectatorii in sume, ci in pregatire muzicala. Si as spune ca a fost bine, pentru ca multi dintre cei prezenti acolo cunoasteau si versurile si piesele, ceea ce a fost suficient pentru mine. In plus, am vazut si cateva persoane care s-au decis sa cumpere CD-uri sau DVD-uri de la stand, asa ca as spune ca au fost ceva iubitori de muzica buna in zona.
La intrare am intampinat mici probleme, in sensul in care oamenii de la NEI Guard nu reuseau sa faca diferenta intre doua categorii de jurnalisti: cei care fotografiaza si cei care scriu. Drept urmare tin sa le multumesc celor de la Phoenix Entertainment, care au rezolvat problema cat au putut de prompt si amabil, cu un maximum de profesionalism. Sunt sigur ca la concertele urmatoare organizatorii vor avea grija sa explice si firmei de paza care este filmul complet al unei asemenea manifestari, cam cine sunt jurnalistii si, mai ales, cu ce se ocupa ei.
Paul Gilbert a urcat pe scena cu aproape vesnicele sale casti pe urechi, casti pe care de altfel le purta toata trupa de acompaniament. Cateva reglaje de sunet, dupa care a pornit nebunia. Iar nebunia ne-a purtat prin absolut orice stil muzical v-ati putea imagina. De la jazz la blues, de la progresiv la metal, de la suflet la agresivitate, de la cald la rece. Ceea ce m-a frapat a fost placerea pe care o traieste la fiecare nota, desi probabil ca o repeta de sute de ori pe zi. Comparand cu Steve Vai, as spune ca Paul Gilbert inca este cuprins de placerea de a canta, placere care la Vai a disparut de multa vreme, lasand locul unui spectacol care ajunge sa ucida muzica.
Mi-au placut, de asemenea, si trecerile pe care reuseste sa le faca intre diferite stiluri muzicale. Am ascultat siderat parti de jazz care se transformau dintr-o data in riff-uri progresive pentru ca apoi sa revina, cald si moale, la tema de baza, cea de la care se pornise. Am ascultat, de asemenea, si un intermezzo Mr. Big, unul care putea sa nu lipseasca de vreme ce aceasta a fost trupa care am putea spune ca l-a consacrat ca artist. Am ascultat si ceva Led Zeppelin, pentru ca trupa a fost prezenta acolo prin desprinse din “Since I’ve been loving you” sau “Baby, I’m gonna leave you”. Am ascultat chiar şi W.A.S.P., la un moment dat răsunându-mi în urechi aproximativul solo din “The idol”. Si lucrurile nu s-au incheiat aici.
Spre finalul concertului Paul Gilbert a decis sa ne ofere un supliment clasic. Pe mine personal m-a bucurat din suflet. Asa ca am ascultat cu rasuflarea taiata “Space truckin’ ” (Deep Purple), “Man on the silver mountain” (Rainbow) sau “Still got the blues” (Gary Moore). Cu ultima am avut chiar o problema pentru ca desi a sunat impecabil, nu am reusit sa o urc peste varianta pe care ne-a oferit-o regretatul chitarist. Dar, repet, Paul Gilbert a fost ireprosabil pe ea, dandu-i o savoare aparte, la care nu m-as fi asteptat. Si nu oricine poate da o asemenea forma piesei amintite.
In ceea ce priveste interpretarea, poate ca Paul nu este un tehnician de clasa lui Vai, sau unul de agresivitatea lui Slash, ca sa compar cu doar doua dintre concertele pe care le am acum in minte. Cu toate acestea, mai ales in ceea ce priveste sonoritatile fusion, ne-a demonstrat ca are un cuvant greu de spus cand vine vorba de inventivitate. Paul este cald, isi iubeste chitara, si isi iubeste muzica. Trage dupa el formatia, si fiecare dintre oamenii alaturi de care evolueaza intra in jocul sau special cu sunetele. Nu mai spun ca-i plac si tobele, asezandu-se in spatele lor, lucru care pare-se ca a placut enorm publicului. Ca veni vorba de public, dialogheaza mereu cu el, departe de fitele si superioritatea pe care le arboreaza unii dintre colegii sai de instrument. Dupa recitalul lui am inteles si mai bine de ce am plecat dezamagit de la un Jan Akkerman sau Tony MacAlpine.
As spune ca a fost o seara perfecta pentru a incheia saptamana, si o seara perfecta pentru a ne bucura de muzica, mai ales ca ea a sosit de la unul dintre cei mai in forma si mai inspirati chitaristi pe care i-am vazut la Bucuresti. As repeta-o oricand si oricum, iar daca Paul Gilbert va mai trece pe-aici eu va sugerez sa mergeti sa-l vedeti daca nu ati facut deja asta. Ba chiar v-as sugera sa puneti mana pe albumele sale si sa le ascultati bine, pentru ca aveti ce auzi.
Evenimente neplacute nu am vazut sa fie, si probabil ca la un asemenea concert nici nu prea aveau cum sa apara. Ceea ce a fost putin dezamagitor a fost wireless-ul celor de la Hard Rock Cafe, care a refuzat sa functioneze. Nu ca mi-ar fi creat probleme, aveam oricum acces la internet, dar la preturile practicate de aceasta locatie te astepti ca un asemenea apanaj al anului 2013 sa functioneze corespunzator. S-o fi intamplat, sa nu fim rai, mai ales ca este prima oara cand a existat inconvenientul. Dar repet, pentru o locatie cu stilul si pretentiile pe care le are Hard Rock Cafe te astepti ca toate lucrurile pe care le primesti sa fie perfecte, mai ales ca oamenii sunt tentati sa urce pe internet fel de fel de amintiri de la evenimentele la care iau parte.
Una peste alta, le multumesc organizatorilor pentru efortul facut in a-l aduce pe Paul Gilbert la Bucuresti si sper ca si urmatoarele lor alegeri vor fi la fel de inspirate ca aceasta.
